Guyana Franceza (12)

A doua zi de dimineata ne-am trezit devreme. Grupul de romani adica, caci guyanezii nu sunt tocmai cei mai punctuali oameni. La acest popor binecuvantat de cel de sus cu o puzderie de fructe exotice, femei frumoase, natura salbatica si statie de lansare a satelitilor in curtea din spate a casei, le lipseste cu desavarsire punctualitatea. La ei, cand te vezi cu cineva la 19:00 inseamna ca la acea ora incepi sa te pregatesti sa pleci de acasa, intarzierile de 1 ora fiind ceva la ordinea zilei.

Am raschetat rapid orice urma de cafea de prin cani, indulcita cu un pic de J&B pentru binedispunere (ce stomac trainic aveam pe vremea aia), ne-am facut bagajele si ne-am urcat in masinute cu spre o destionatie necunoscuta din padurea amazoniana. Am plecat din orasel, ne-am urcat pe autostrada si dupa vreo 50 de km am facut stanga dreapta pe drumuri din ce in ce mai proaste pana ne-am nimerit cu stufaris in stanga si in dreapta si un ponton cu o baraca in fata.

Am oprit si am aflat ca in acel loc se separa baietii de barbati. Fetiscanele de femei. Copii de adulti. Mai exact cei care nu stiu sa inoate sus cu ei in barca spre “cabana” iar ceilalti cu asemenea skilluri valoroase au primit vasle, caiace si veste de salvare spre autodeplasare prin mijloace proprii catre cabana. Ne-au echipat pe fiecare cu sculele necesare si ne-au dat drumul la apa pentru a ne acomoda cu sculele din dotare.

Pentru orice ardelean carmuirea unui caiac e floare la ureche, numai asta facem in pauza dintre cosirea ierbii si mulsul vacilor. Cat timp guyanezii inaintau in sir indian pe fluviu in amonte, grupul de romani mergea ca “pisatul boului” (pardon my french) reusind a bloca tot raul datorita skill-ului avansat in carmuirea ambarcatiunilor. Dupa cam 2 ore de “tras la vasla” incepusem cu totii sa ne bagam cate una alta in locatia cabanei, deoarece facusem cam 5 km in amonte si nici urma de civilizatie sau loc unde sa poti sa pui piciorul pe mal.

Dar ce mi-au vazut ochii si auzit urechile, mi-a mers la inima: cate pasari colorate, cate animalute pe maluri uimite sa vada oameni, cate poduri de caramida mancate de vreme si partial prabusite am vazut. Ambarcatiuni esuate intr-un mal, mancate de rugina si acoperite de vegetatie care parea a vrea sa recastige lupta impotriva omului la tot pasul pareau a ne reaminti ca suntem totusi in salbaticie si ca uneori omul mai esueaza in incercarea de a imblanzi natura. In aceasta stare feerica cu libelule care se asezau pe caiacele noastre, plin de pesti care mai sareau in departare dupa musculite, Buza Groasa reuseste sa ridice cu vasla un serpisor de 1 m si sa il bage inapoi in apa, ca si cum ar fi fost ceva normal.

Lungul nostru drum s-a sfarsit cand am vazut in departare o mica constructie de tip ponton. Dupa 3 ore de vaslit continu de abia asteptam sa pun piciorul pe ceva stabil, care nu se leagana in draci.

Advertisements
Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: